Ma simt rau pentru creieru meu.

Da, asa e. Din ce in ce mai mult ma gandesc la cat de rau ma simt pentru creieru meu. De ce? Fiind ca eu am un creier bun. Chiar sunt destul de desteapta daca chiar vrei sa sti. Poate ma vezi blonda si cum incurc cuvinte in romaneste uneori sau poate fac pe proasta, dar nu sunt proasta. Am un IQ de 116, nu e rau. La scoala invat destul de repede, nu ma omor sa stau la o carte 10 ore, si totusi am note destul de bune. Am o memorie buna. Gandesc destul de logic. Ma prind repede la glume. Ma gandesc la replice bengoase imediat. Am si o parte foarte creativa datoria creieru meu. Pot sa scriu povesti minunate si complicate, cu personage interesante si mesage importante. Pot sa rimez, evident. Sunt si philosoafa din cauza lui. Ma gandesc la multe chestii ciudate si pun multe intrebari care nu pot avea un raspuns. Pot sa stau ore intregi cu creieru meu si sa ma gandesc la chestii noi.

Si toate astea degeaba, pentru ca eu nu ascult de creieru meu cand conteaza. Ascult de dusmana lui; inima mea. Off inima mea. Ce pot spune despre ea? E deprimata. Da. E deprimata de cand ma cunosc. E atat de proasta saraca de ea. A trecut prin mult prea multe pentru varsta ei. Am dat-o peste cap prea multe ori, am chinuit-o. Am facut-o sa aleaga de mult prea multe ori. Am facut-o sa planga, am rupt-o, am mai stat putin, am rupt-o din nou. Acuma e retarda, si totul e vina mea.

As vrea sa spun ca exista o lupta mare intre creieru meu si inima mea cand vine vorba despre dragoste, dar din pacate nu e asa. POATE ma gandesc logic cateva minute, analyzez situatia dupa creier si m gandesc la ce ar fi bine sa fac, dupa el. Dar apoi vine repede inima cu ideiile ei proaste si dramatice. Ma convinge ca trebuie fi totul asa cum spune ea. Iar eu mereu aleg inima, chiar daca nu vreau, si fac greseli dupa greseli. Trag concluzii, devin suspicioasa. Doamne vreau doar adevarul. Sigur asta vreau? Poate ca nu. Poate ca mi-e frica de ma cac pe mine de adevar. Dar, pana la urma, daca nu vroiam adevarul, lasam totul asa cum era si numai incercam sa vad ce se intampla. Si ce se intampla? HA. De parca voi sti vreodata. Nu te supara Oana, dar el te joaca cum vrea. Oh yeah, recunoaste. Am devenit o finta atat de enervanta. Sun ca sa vad daca totul e bine, cand el e cu alta fata langa el. Dar sa nu credem in vorbe, inca. Creierul spune sa nu cred in vorbe, sa las timpu sa le rezolva pe toate. Inima spune ca e prea clar ca vrea sa se desparta de mine, ca e cu altcineva, si ca singura chestie pe care o pot face sa-l castig este sa plec acuma spre el. Dar macar creieru cumva ma tine aici, imi spune ca am o obligatie importanta. Imi spune ca o sa fie totul bine, intro zi. Sunt tanara, sunt doar la inceput de drum. Am nevoie de timp sa cresc. Am nevoie de mai multi prieteni, si mai multa ocupatie. Clar. Am nevoie sa ma simt bine singura, un baiat nu ma face intreaga.
Am nevoie de creieru meu. Ajuta ma.